Diaconul Ion Creangă

         La 1 martie 1837 se naşte la Humuleşti Ion Creangă, primul dintre cei 8 copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi a Smarandei Creangă. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu.

În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni (“fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola.

În 1854 Ion Creangă se înscrie la Şcoala catihetica din Fălticeni si îl are aici profesor pe Nicolae Conta, fratele filosofului Vasile Conta. Intr-un catalog al acestei școli apare pentru prima oară cu numele de Ion Creangă. Pe uliţa Rădăşeni din Fălticeni se mai păstrează casa în care a stat în gazdă Ion Creangă, în această perioadă.

În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ion Grigoriu. Autoritatea bisericeasca dădu peciul, învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august, iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi soţia sa, Zoiţa. Desigur ca tânărul ginere cu mireasa sa s-au mutat în ograda bisericii socrului, în nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai târziu, îl răzbea ploaia și-l orbea fumul. După ce se bucura de câteva luni de căsătorie, pe 19 decembrie, Creangă cere să fie hirotonisit diacon. La biserica socrului său, el slujeşte  patru ani. În 1860, pe 19 decembrie, diaconiţa dă naştere unui fiu, Constantin. Creangă va da la Facultatea de teologie.

În 1861-1862  Creangă este printre cei 14 studenţi care frecventează facultatea, împreună cu Gh. Ienachescu, Gh. Posa, C. Erbiceanu şi alţii.

În 1863, în urma unor neînţelegeri cu socrul sau, Ion Creangă cere să i se aprobe mutarea atât cu slujba, cât şi cu locuinţa, de la Biserica 40 de Sfinţi la biserica din Iaşi.

În 1864 elev încă, în anul al II-lea, la Şcoala normală Vasiliana, a ocupat prin concurs, postul de învăţător la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. Decretul de numire în învăţământ este semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

La 10 iunie 1865, Creangă a susținut un examen, unde a obținut din nou locul întâi. La toate, diaconul a fost găsit eminent și tot eminente i-au fost considerate aptitudinea pedagogic și purtarea. Atestatul, semnat de Titu Maiorescu, i-a fost eliberat abia la 15/27 iunie 1866, când i-a fost aprobat de către minister formularul propus de director.

Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, odată cu publicarea unui material în ziarul „Convenţiunea“, nr. 14 din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele.

În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.

În volumul „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile“ canonice care au dus la excluderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon“ şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie“. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Pe lângă aceasta, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală“ din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cât despre alungarea ciorilor de pe turnul Goliei cu puşca... este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stârnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor.

Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă Biserica Ortodoxă Română se afla sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopole.  Autocefalia Bisericii Ortodoxe din Romania a fost obținută, după îndelungi tratative, abia la 25 aprilie 1885, când patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a dat obișnuitul “tomos” pentru recunoașterea acestui statut.

Și lucrarea lui Constantin Parascan, "Preoţia lui Creangă", o apariţie editorială spectaculoasă face lumină într-o lungă serie de inexactităţi istorice legate de acest capitol al vieţii humuleşteanului. Demersul său porneşte de la faptul că "majoritatea biografilor şi a altor cercetători care au scris despre preoţia lui Ion Creangă, cu o singură excepție, cea a părintelui econom Dumitru Furtună (...), au arătat că aceasta a fost o îndeletnicire care nu i se potrivea, că abia a așteptat să scape de ea, ca doar datorită insistențelor mamei sale a devenit preot și, prin urmare, n-a fost vorba de o hotarâre proprie. Aceste “judecăți” sunt scuzabile în mare măsură, fiindcă au fost făcute din perspectiva caterisirii diaconului Ion Creangă, el fiind judecat fără a fi cunoscute ori luate în seamă datele exacte, cursul evenimentelor și documentele originale existente în arhive". Ceea ce urmează este o cercetare temeinică, amănunțită a întregii perioade cuprinse între intrarea lui Creangă în internatul Seminarului de la Socola şi până la controversatul moment Golia, al răspopirii. Mai ales în legatură cu acesta, cu motivele care au dus la caterisire, Constantin Parascan face lumină: mersul la teatru, tunsul părului şi trasul cu puşca în ciori. Acestea sunt motivele, cunoscute la nivelul comun, pentru care Ion Creangă a fost repudiat. Folosind argumentele imbatabile ale documentelor istorice, Constantin Parascan demonstrează că în acest caz avem de-a face cu cel mai autentic exemplu de literaturizare. "Invenţie și literatură este faptul că Ion Creangă a împușcat ciori la Golia. Știre care s-a împânzit și a intrat în limbajul comun. E de necrezut și, desigur, de neadmis cum s-a ajuns la o asemenea “poveste”. Ne-am lamurit că în vremea întîmplării în sine, cît timp s-a făcut cercetarea, în anii în care s-a hotărât caterisirea sa, ca şi în tot timpul vieţii sale, nu exista nici o mărturie, nici un document, nici o menţiune sau o aluzie, ceva care să justifice o asemenea afirmaţie care s-a încetățenit parcă definitiv în biografia lui Creangă și în conştiinţa tuturor celor care știu măcar câteva date despre viața lui".

Pedeapsa excluderii atrăgea după sine o alta. „Monitorul oficial”, 155, din 1 iulie, acelaşi an, publica următorul comunicat: după ce Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice fusese sesizat printr-o adresă de „faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul său de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească…” – prin care se făcea cunoscut faptul că Ion Creangă „nu poate ca pierzînd a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic” şi anunta că „l-a destituit, cu începere de la 1 iulie, din postul de institutor” la clasa I de la Şcoala sucursală Nr. 1 de băieti din Iaşi. Faţă de această situaţie, revizorul şcolar Anton Naum informează ministerul că s-a luat legătura cu Primăria, care urma să ia în primire scoala „din Sărărie de la destituitul Ion Creangă. Cu această ocaziune sunt dator a vă refera: ca institutore, acest om era neimputabile. Şcoliţa sa, mică dar populată, întrunea calităţile de dorit; acolo corpul şi inteligenţa erau deopotrivă cultivate, precum probează rapoartele delegatilor care au asistat la examenul din urmă”.

Aşadar, Creangă rămâne, la vârsta de 35 de ani, cu un copil de crescut, fără nici o slujbă și fără adăpost, întrucât caterisirea a impus şi scoaterea lui din locuinţa pe care o avea ca diacon la mânăstirea Golia. Stare disperată ce îl determină să adreseze ministrului, la 31 iulie 1872, un memoriu în care îl ruga să asculte “justificarea”, ca replică la acuzaţiile ce i se aduceau, ataşând memoriului “copia exactă de pe raportul îngrijitorului bisericei unde eram acum un an ca deservent; asemenea şi protestul meu adresat pretinsei jurisdicţiuni ecleziastice ce şi-a arogat atributele de a mă judeca”. În stilu-i unic şi inimitabil, chiar şi într-un astfel de text supus unor rigori aşazicând oficiale, pe care de altfel le respectă întru totul, marele povestitor evocă faptele menite să-i probeze nevinovăţia şi să dovedească totodată „oarba persecuțiune sistematică” a cărei victimă era de mai mulți ani „pentru ideile mele de progres”. Spre a demonstra că cei ce l-au exclus din cler erau pătimaşi, părtinitori şi, în ultimă instanţă, imorali ei însisi, între altele Creangă rememorează: „Cu cinci ani în urmă răutatea şi corupţiunea unui călugăr a făcut ca eu, împreună cu unicul copilaş al meu, să fiu abandonat de soţia mea pentru totdeauna, rămânând văduv, şi că pentru această faptă imorală şi scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr, nu mi s-a făcut nici o satisfacţiune morală din partea superiorilor ecleziastici”.

În 1874 Titu Maiorescu, devenit ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, reintegrează pe Ion Creangă în învăţământ la “Şcoala primară de băieţi nr. 2” din suburbia Păcurari-Iaşi. Două din clădirile închinate pentru şcoală în această perioadă se mai păstrează şi azi: casele din strada Banu nr. 14 şi strada Saulescu nr. 8 din Iaşi.

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când parohul Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul “Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii”. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că “plecarea lui Creangă din preoţie, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice” şi în nici un caz unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.

Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusive directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia mitropolitană nr. 3690 din  20 iunie 1993, semnată de IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „tinând cont de marea sa contribuţie la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creştine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate instituţiile statului român şi prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor şi păstrător de primă mărime a fost şi este Biserica Ortodoxă Română…”.

”A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.

Hainele preoţesti ale lui Creangă pot fi văzute şi astăzi la muzeul de la Mânăstirea Golia. Au cel puţin 130 de ani. Dar parcă vin din adânc de mileniu…

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar ''Junimea'', în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi. El a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Preot dr. Radu Ilaș